Trecere-n ocol

În plină zi, cândva, eram în gară,
Priveam departe şi-am zărit un tren,
Părea că vine dintr-o altă ţară
În care mersul avea rost peren.

Mergea încet, era lipsit de grabă,
Deşi putea fi bun alergător,
Părând, în mersu-i fără nici o treabă,
Un trubadur sau comis voiajor.

Lua, se pare, la mai tot, aminte,
Deşi la mersul lui era atent,
Şi căuta mereu spre înainte
Spre un final ştiut, preexistent.

Voia să vadă ce puteau să vândă
Cei duşi de el înspre un alt tărâm,
Mulţi, plătitori, cu viaţa, de dobândă
Şi umblători, desculţi, pe caldarâm.

Ritmul minor al drumului pe şine
Părea a fi intrarea în impas
Prin lipsa regăsirilor de sine
Şi-a motivării mersului la pas.

Totul era, vizibil, pus la cale,
Şi stabilit până-n detaliu clar,
Cu variante exceptat legale
Şi prefixate treceri în zadar.

Prin jur simţeam o mare nemişcare,
Dar timpul se-arăta a fi grăbit
Mereu fugind spre marea depărtare
Spre a nu fi, de somnoroşi, găsit.

Trenul venea, dar rămânea departe,
Părea a se gândi la un ocol
Ce s-ar putea pe alt tărâm să-l poarte
Ca să nu fie niciodată gol.

Chemarea doveditoare

Hai la mine, hai, aici, în munte,
Într-un loc de prea puţini ştiut,
Să ne fim noian de amănunte,
Să ne fim motiv recunoscut.

Focul e aprins, flacăra-i mare,
Vei avea motiv să te dezbraci
Ca să vezi fireasca-nflăcărare
Când te ţin în braţe şi tu taci.

Paşii ce se-aud dinspre pădure,
Sunt motiv în pat să te aşezi
Timpul să-l determini să se-ndure
Ca visarea-n fapte să ţi-o vezi.

Să te gust, acolo, pe-ndelete,
Copsele să ţi le simt vibrând
Presimţind ideile concrete
Ce ne stau, la amândoi, în gând.

Dându-mi sânii, ochilor, dovadă
Că e timpu-n tine să pătrund,
Lunecând ca vântul pe zăpadă
Să mă simţi întreg, firesc, profund.

Pântecu-ţi, şi el fiind fierbinte,
Dovedindu-mi al trăirii ţel,
Să mă lase fără de cuvinte,
Acceptând un ritm deja rebel.

Percepând, din ploaia ta de şoapte
Că-i firesc în tine să rămân,
Vom uita că ne-am pierdut în noapte
Nevăzând în timp un crunt stăpân.

Focul dând alene să se stingă
Ne va da privirii cer senin
Evident voind să ne convingă
De al vieţii pas pus în destin.

Repere prin absenţă

Mă simte lumea ca-s deja absent,
Unii mă-ntreabă dacă îmi e bine,
Iar eu mă simt, cumva, adolescent,
Şi gându-l am mereu sedus de tine.

Lumini şi umbre trec în jurul meu,
Şi norii înspre orizonturi zboară,
În fuga lor mă prin grăbit şi eu,
Ştiind că altfel gândul mă omoară.

Clipei te caut, stelelor de cer,
Când roua dimineții-mi spală faţa,
Fiindu-mi orizontului reper
Şi definire-a tot ce-nseamnă viaţa.

Odihna e mai greu de definit
Doar visul nopţii să fiu eu mă lasă
Când mi te-arată ca motiv ivit
Să vin la tine, revenind acasă.

Să vin la tine într-al nopţii miez,
Când nimeni n-ar putea ceva să vadă
Găsindu-ţi trupul al menirii crez
Şi al trăirii, evident, dovadă.

În tine să mă simt nemuritor,
Şi să te simţi şi tu nemuritoare,
Iar pântecu-ţi vibrând izbăvitor
Să te numească lacrimă de soare.

Menire prin extreme

Hai, iubito, să fugim în lume,
Altă cale ştii că nu avem,
Să fim anonimi nu mai putem,
Suntem amândoi ştiuţi pe nume.

Să fugim, bătând o altă cale,
Calea celor nesurprinşi de val,
Rostuind, mereu principial,
Faptele constant fundamentale.

Să ne facem timp pentru de toate,
Pentru timp de zi şi timp de nopţi,
Când idei extreme-ai să adopţi
Apă, din deşerturi, să pot scoate.

Să te văd uitând de-mbrăcăminte
Orişice îţi vei voi să faci,
Şi să n-ai motiv să te prefaci
Când rămaşi vom fi fără cuvinte.

Ochii să ţi-i văd prin praf de stele
Când va fi spre cer să te ridic,
Tu cerându-mi clar să mă implic
În dorinţe oarecum rebele.

Iar când sânii tăi vor fi dovadă
Că se vor cu totul dezveliţi,
Şi apoi de pieptul meu striviţi,
Vei uita de-a vorbelor tăgadă.

Neştiind că timpul mai există,
Să ne fim datori în a trăi
În tandem cu tot ce ne vom fi,
Chiar în varianta extremistă.

Aşadar, hai să fugim în lume,
Să ne ştim pe al menirii drum,
Să ne tot iubim într-un acum
Ce spre nemuriri o să ne-ndrume.

Călăuză de instinct

Zilele trec, devin tot mai puţine,
N-ai cum să pui mai multe la un loc
Şi vine vremea să rămâi cu mine,
Când te voi şti şi jar încins, şi foc.

La ceasul dimineţii, dezgolită
De tot ce-ar ţine trupul tău ascuns,
Mi te vei vrea enigmă desluşită
Simţindu-mă în tine, tot, pătruns.

Sânii-mi vor fi deplină călăuză
De fi-va-ntâmplător să mă grăbesc,
Lăsând ideea, prin absurd, confuză,
Pierdută într-un strict instinct lumesc.

Şi-n mod concret, veni-va să de-a veste,
Prin clipa de mărime şi contur,
Că visele, trecute în poveste,
Au elocvenţa pasului matur.

Nimic nu va mai fi ca înainte,
Uita-vei sa baţi drumuri fără sens,
Şi, zi de zi, ne vor uni cuvinte
Menind porniri de fapte în consens.

Hăituit de dor

De dorul tău puţin mai pot să scriu,
Ideile îmi sunt amestecate,
Ce-aş vrea să-şi spun îmi este greu să ştiu,
Şi de dormit dorm doar pe apucate.

Văd stelele cum, înspre zori, apun
Când visele-mi sunt semne de-ntrebare
Pe care nu mai pot să mi le pun,
Grăbit de mult prea multa-mi aşteptare.

Nici în simţiri nu pot fi liniştit,
Devin deja un munte de dorinţe
Din zorii zilei, până-n asfinţit,
Şi noapte cu noianu-i de sentinţe.

Privirile puţine mai cuprind,
Uitând a merge înspre mai departe
Iluzii pe de-ntregul construind,
Făcându-mă să uit că eşti departe.

Gândul nu-l am aşa cum l-am ştiut,
Aleargă înspre drumuri abătute,
Lasându-mă să cred că-s hătuit
De visele ce nu-mi erau ştiute.

De dorul tău acum nici nu îţi scriu,
Las gândul peste timp să hoinărească,
Va şti să-ţi spună cum nici eu nu ştiu
Despre dorinţa-mi, mare, omenească.

Degustare de concret

Într-o noapte, una oarecare,
Fără nici un semn prea distinctiv,
Depăşind ştiute calendare,
Îmi vei fi dorinţelor motiv.

Toată goală, fără amănunte,
Ori picanterii de peste zi,
Vei da rost ideilor mărunte
Ce mă fac mereu a te dori.

În şoptiri rostite fără grabă
Gustul, îmi vei cere, să ţi-l las,
Cu accent pe-o ultimă silabă
Te vei vrea o clipă fără glas.

Te vei şti voinţă replicată
În idei ce fapte vor porni
Nelăsând nimic pe altădată,
Nelăsând ceva altfel a fi.

Sânii vor da semne ca dovadă,
Tresărind în ritm de pas concret,
Ca pornirea mea să întrevadă
Începutul fără de regret.

Vei voi, cum n-ai voit vreodată,
Să ştii clar că-nsemnul mi-l păstrezi,
Timpului să nu rămâi uitată,
Nemuririi să ne-ndatorezi.

Clar va fi, că lipsa de măsură
Timpului, de-a dreptul, o vei da,
Când în ritmu-ţi plin de anvergură
Nu-i vei vrea, în nici un fel, ceda.

Înspre zorii zilei oarecare
Vom puncta, firesc, definitiv,
Adevărul ce va fi urmare,
Demonstrând concretul instinctiv.