Hăituit de dor

De dorul tău puţin mai pot să scriu,
Ideile îmi sunt amestecate,
Ce-aş vrea să-şi spun îmi este greu să ştiu,
Şi de dormit dorm doar pe apucate.

Văd stelele cum, înspre zori, apun
Când visele-mi sunt semne de-ntrebare
Pe care nu mai pot să mi le pun,
Grăbit de mult prea multa-mi aşteptare.

Nici în simţiri nu pot fi liniştit,
Devin deja un munte de dorinţe
Din zorii zilei, până-n asfinţit,
Şi noapte cu noianu-i de sentinţe.

Privirile puţine mai cuprind,
Uitând a merge înspre mai departe
Iluzii pe de-ntregul construind,
Făcându-mă să uit că eşti departe.

Gândul nu-l am aşa cum l-am ştiut,
Aleargă înspre drumuri abătute,
Lasându-mă să cred că-s hătuit
De visele ce nu-mi erau ştiute.

De dorul tău acum nici nu îţi scriu,
Las gândul peste timp să hoinărească,
Va şti să-ţi spună cum nici eu nu ştiu
Despre dorinţa-mi, mare, omenească.

Degustare de concret

Într-o noapte, una oarecare,
Fără nici un semn prea distinctiv,
Depăşind ştiute calendare,
Îmi vei fi dorinţelor motiv.

Toată goală, fără amănunte,
Ori picanterii de peste zi,
Vei da rost ideilor mărunte
Ce mă fac mereu a te dori.

În şoptiri rostite fără grabă
Gustul, îmi vei cere, să ţi-l las,
Cu accent pe-o ultimă silabă
Te vei vrea o clipă fără glas.

Te vei şti voinţă replicată
În idei ce fapte vor porni
Nelăsând nimic pe altădată,
Nelăsând ceva altfel a fi.

Sânii vor da semne ca dovadă,
Tresărind în ritm de pas concret,
Ca pornirea mea să întrevadă
Începutul fără de regret.

Vei voi, cum n-ai voit vreodată,
Să ştii clar că-nsemnul mi-l păstrezi,
Timpului să nu rămâi uitată,
Nemuririi să ne-ndatorezi.

Clar va fi, că lipsa de măsură
Timpului, de-a dreptul, o vei da,
Când în ritmu-ţi plin de anvergură
Nu-i vei vrea, în nici un fel, ceda.

Înspre zorii zilei oarecare
Vom puncta, firesc, definitiv,
Adevărul ce va fi urmare,
Demonstrând concretul instinctiv.