Trecere-n ocol

În plină zi, cândva, eram în gară,
Priveam departe şi-am zărit un tren,
Părea că vine dintr-o altă ţară
În care mersul avea rost peren.

Mergea încet, era lipsit de grabă,
Deşi putea fi bun alergător,
Părând, în mersu-i fără nici o treabă,
Un trubadur sau comis voiajor.

Lua, se pare, la mai tot, aminte,
Deşi la mersul lui era atent,
Şi căuta mereu spre înainte
Spre un final ştiut, preexistent.

Voia să vadă ce puteau să vândă
Cei duşi de el înspre un alt tărâm,
Mulţi, plătitori, cu viaţa, de dobândă
Şi umblători, desculţi, pe caldarâm.

Ritmul minor al drumului pe şine
Părea a fi intrarea în impas
Prin lipsa regăsirilor de sine
Şi-a motivării mersului la pas.

Totul era, vizibil, pus la cale,
Şi stabilit până-n detaliu clar,
Cu variante exceptat legale
Şi prefixate treceri în zadar.

Prin jur simţeam o mare nemişcare,
Dar timpul se-arăta a fi grăbit
Mereu fugind spre marea depărtare
Spre a nu fi, de somnoroşi, găsit.

Trenul venea, dar rămânea departe,
Părea a se gândi la un ocol
Ce s-ar putea pe alt tărâm să-l poarte
Ca să nu fie niciodată gol.

Chemarea doveditoare

Hai la mine, hai, aici, în munte,
Într-un loc de prea puţini ştiut,
Să ne fim noian de amănunte,
Să ne fim motiv recunoscut.

Focul e aprins, flacăra-i mare,
Vei avea motiv să te dezbraci
Ca să vezi fireasca-nflăcărare
Când te ţin în braţe şi tu taci.

Paşii ce se-aud dinspre pădure,
Sunt motiv în pat să te aşezi
Timpul să-l determini să se-ndure
Ca visarea-n fapte să ţi-o vezi.

Să te gust, acolo, pe-ndelete,
Copsele să ţi le simt vibrând
Presimţind ideile concrete
Ce ne stau, la amândoi, în gând.

Dându-mi sânii, ochilor, dovadă
Că e timpu-n tine să pătrund,
Lunecând ca vântul pe zăpadă
Să mă simţi întreg, firesc, profund.

Pântecu-ţi, şi el fiind fierbinte,
Dovedindu-mi al trăirii ţel,
Să mă lase fără de cuvinte,
Acceptând un ritm deja rebel.

Percepând, din ploaia ta de şoapte
Că-i firesc în tine să rămân,
Vom uita că ne-am pierdut în noapte
Nevăzând în timp un crunt stăpân.

Focul dând alene să se stingă
Ne va da privirii cer senin
Evident voind să ne convingă
De al vieţii pas pus în destin.

Repere prin absenţă

Mă simte lumea ca-s deja absent,
Unii mă-ntreabă dacă îmi e bine,
Iar eu mă simt, cumva, adolescent,
Şi gându-l am mereu sedus de tine.

Lumini şi umbre trec în jurul meu,
Şi norii înspre orizonturi zboară,
În fuga lor mă prin grăbit şi eu,
Ştiind că altfel gândul mă omoară.

Clipei te caut, stelelor de cer,
Când roua dimineții-mi spală faţa,
Fiindu-mi orizontului reper
Şi definire-a tot ce-nseamnă viaţa.

Odihna e mai greu de definit
Doar visul nopţii să fiu eu mă lasă
Când mi te-arată ca motiv ivit
Să vin la tine, revenind acasă.

Să vin la tine într-al nopţii miez,
Când nimeni n-ar putea ceva să vadă
Găsindu-ţi trupul al menirii crez
Şi al trăirii, evident, dovadă.

În tine să mă simt nemuritor,
Şi să te simţi şi tu nemuritoare,
Iar pântecu-ţi vibrând izbăvitor
Să te numească lacrimă de soare.

Menire prin extreme

Hai, iubito, să fugim în lume,
Altă cale ştii că nu avem,
Să fim anonimi nu mai putem,
Suntem amândoi ştiuţi pe nume.

Să fugim, bătând o altă cale,
Calea celor nesurprinşi de val,
Rostuind, mereu principial,
Faptele constant fundamentale.

Să ne facem timp pentru de toate,
Pentru timp de zi şi timp de nopţi,
Când idei extreme-ai să adopţi
Apă, din deşerturi, să pot scoate.

Să te văd uitând de-mbrăcăminte
Orişice îţi vei voi să faci,
Şi să n-ai motiv să te prefaci
Când rămaşi vom fi fără cuvinte.

Ochii să ţi-i văd prin praf de stele
Când va fi spre cer să te ridic,
Tu cerându-mi clar să mă implic
În dorinţe oarecum rebele.

Iar când sânii tăi vor fi dovadă
Că se vor cu totul dezveliţi,
Şi apoi de pieptul meu striviţi,
Vei uita de-a vorbelor tăgadă.

Neştiind că timpul mai există,
Să ne fim datori în a trăi
În tandem cu tot ce ne vom fi,
Chiar în varianta extremistă.

Aşadar, hai să fugim în lume,
Să ne ştim pe al menirii drum,
Să ne tot iubim într-un acum
Ce spre nemuriri o să ne-ndrume.